Femeia invizibilă… El ne vede!

]




S-a întâmplat treptat. Intram într-o cameră, spuneam ceva, dar nimeni nu observa. Spuneam: “Te rog, închide televizorul.” Dar nimic nu se întâmpla. Aşa că repetam mai tare: “Închide televizorul, te rog!” În cele din urmă trebuia să merg eu însămi să sting televizorul. Am început să observ acest lucru şi în altă parte. Împreună cu soţul meu fusesem la o petrecere timp de vreo 3 ore, şi deja eram gata de plecare… M-am uitat insistent la el, în timp ce el vorbea cu un prieten de serviciu; m-am îndreptat spre el, dar el continua să vorbească. Nici măcar nu s-a întors spre mine. Atunci am început să pun lucrurile cap la cap: el nu mă poate vedea! Sunt invizibilă! Sunt invizibilă! Apoi am început să observ lucrul acesta tot mai mult. Îmi condusesem fiul la şcoală, şi profesorul îl întreabă: “Jake, cine a venit cu tine?” Iar fiul meu a răspuns: “Nimeni”. E adevărat că are doar 5 ani, dar … chiar “nimic”?


ntr-o seară ne-am adunat un grup de prietene să sărbătorim întoarcerea unei colege din Anglia. Janice făcuse o călătorie grozavă şi ne tot povestea despre hotelul în care a stat. Eu stăteam acolo, privind la celelalte femei de la masă. În drum spre ele, în maşină, îmi pusesem puţin machiaj, purtam o rochie veche, pentru că era singurul lucru curat, şi îmi strânsesem părul nespălat cu o agrafă în formă de banană… şi mă simţeam de-a dreptul jalnică. Atunci Janice s-a întors spre mine şi mi-a spus: “Ţi-am adus asta”. Era o carte despre măreţele catedrale din Europa. Nu înţelegeam. Dar apoi am citit mesajul ei înscris pe coperta cărţii:

“Cu admiraţie pentru frumuseţea a ceea ce tu zideşti, când nimeni nu vede.”

Răsfoind în carte, nu poţi găsi numele oamenilor care au construit marile catedrale. Te tot uiţi la aceste lucrări grandioase, încercând să găseşti vreun nume, şi se spune: “constructor necunoscut, necunoscut, necunoscut…” Ei au făcut lucrarea, neştiind că cineva va observa. Aici este o povestire despre unul din constructori, care a sculptat o pasăre mică în interiorul unei grinzi, deasupra căreia s-a pus apoi acoperişul. Cineva a venit la el şi l-a întrebat: “De ce petreci aşa mult timp, făcând un lucru pe care nu-l va vedea cineva vreodată?” şi se spune că acel constructor a răspuns: “Pentru că Dumnezeu îl vede.” Aceşti oameni au crezut că Dumnezeu vede totul. Ei şi-au dedicat vieţile pentru o lucrare, o capodoperă pe care nu vor apuca să o vadă finisată. Veneau să muncească zi de zi. Construcţia unor catedrale a durat mai mult de 100 de ani. Asta înseamnă mai mult decât o viaţă de om de lucrat încontinuu, zi după zi. Ei au făcut sacrificii personale, fără a primi ceva în schimb. Au venit să lucreze la o lucrare pe care nu vor apuca să o vadă terminată; la o clădire pe care nu va fi scris niciodată numele lor. Un scriitor chiar îndrăzneşte să scrie, că nicio catedrală nu va mai fi construită pentru că sunt aşa puţini oameni gata să se sacrifice în felul acesta. Am închis cartea, şi ca şi cum L-am auzit pe Domnul spunându-mi:

“Eu te văd. Tu nu eşti invizibilă pentru Mine. Niciun sacrificiu nu e prea mic ca Eu să-l observ. Eu văd fiecare prăjitură coaptă, fiecare nasture cusut, şi zâmbesc pentru fiecare. Eu văd fiecare lacrimă a dezamăgirii, când lucrurile nu merg aşa cum ţi-ar place să meargă. Dar, ţine minte, tu zideşti o catedrală imensă. Nu va fi terminată în timpul vieţii tale, şi, din nefericire, nu vei ajunge să locuieşti în ea. Dar dacă o vei zidi bine, Eu voi locui acolo.”

Uneori am resimţit invizibilitatea mea ca pe un chin. Dar nu este o boală care îmi curmă viaţa. Ci, este tratamentul pentru boala egoismului. Este antidotul mândriei mele. E bine dacă ei nu mă văd; nu-i nimic dacă ei nu ştiu. Nu vreau ca fiul meu să spună colegilor cu care vine de la şcoală: “Nu-ţi vine să crezi câte face mama mea! Se trezeşte la 4 dimineaţa, coace plăcinte, pregăteşte curcanul şi calcă toată lenjeria.” Chiar dacă fac toate aceste lucruri, nu vreau ca el să spună asta. Îmi doresc ca lui să-i placă să vină acasă. În al doilea rând, vreau să le spună prietenilor lui: “O să-ți placă acolo!”

E OK dacă ei nu văd. Noi nu muncim pentru ei. Noi lucrăm pentru El, ne sacrificăm pentru El. Ei nu vor vedea vreodată, nici dacă facem bine, nici dacă facem cum ar trebui. Să ne rugăm ca munca noastră să rămână ca un monument pentru un Dumnezeu măreţ.